Care este legătura dintre dezvoltarea limbajului şi autocontrolul copiilor?

De ce ne simtim mai bine după o conversaţie în care povestim o experienţă prin care am trecut? Senzaţia este adesea că ne-am „descărcat”, „eliberat”, „răcorit”. De ce este important să îi ajutăm pe copii să îşi dezvolte limbajul ca instrument de întelegere şi gestionare a stărilor emoţionale?

În etapa preverbală, copilul se află într-o stare de omnipotenţă, creându-şi o realitate magică în care orice dorinţă îi este îndeplinită şi în care el este sursa tuturor evenimentelor exterioare. În al doilea an de viaţă, copilul începe să folosească câteva cuvinte care îi servesc satisfacerii dorinţelor imediate („mama”, „tata”, „apa”, „papa”, „brum”), iar această etapă este încă guvernată de principiul plăcerii. Copilul se aşteptă ca nevoile sa-i fie îndeplinite imediat, acesta protestând, fiind incapabil să amâne gratificarea dorinţelor sale. Este nevoie de multă răbdare din partea îngrijitorilor şi de multe repetiţii pentru ca principiul plăcerii să fie înlocuit de principiul realităţii, ceea ce înseamnă că micuţul tiran acceptă că ploaia nu se poate opri ca să meargă el în parc, iar paharul spart nu poate fi întregit la loc nici de către el, nici de către părinţii care păreau atotputernici.

Atunci când copilul începe să numească obiectele pe care le doreşte, el reactualizează imaginea mentală a obiectului şi o recreează în plan imaginar (Fraiberg, 2009). Copilul devine capabil să substituie obiectele mult dorite cu denumirea acestora şi să suporte mai uşor lipsa lor. Lipsa mamei este mai tolerabilă atunci când copilul o poate striga şi când poate menţine imaginea ei vie în imaginaţie cu ajutorul cuvântului rostit. Stările de anxietate trăite de copil din cauza absenţei mamei sau a unui obiect preferat sunt mai uşor de suportat pentru copil dacă poate comuinca şi dacă dorinţa lui este înţeleasă de un celălalt.

Să presupunem că ne facem curaj şi intrăm cu copilul într-un magazin de jucării fără intenţia de a cumpăra ceva. Copilul va începe să puna mâna sau să ne arate cu degetul diverse obiecte care îl atrag. În loc să îi distragem atenţia din teama că ar putea urma o criză de plâns, am putea încerca să descriem în detaliu caracteristicile obiectului, de ex: „Ce maşina frumoasă şi ce roţi mari are! Farurile astea sigur luminează departe. Şi mie mi-ar plăcea aşa o maşină albă şi spaţioasă etc.” Descriind în detaliu obiectul, îl ajutăm pe copil să şi-l întipărească în minte, ca o formă de păstrare a acestuia, fără să mai aibă nevoie să deţină obiectul concret. Este posibil să protesteze la despărţirea de obiect, însă va avea drept consolare reprezentarea mentală construită cu ajutorul cuvintelor. Selma Fraiberg afirmă în cartea sa, „Anii magici”, că experiența mentală ajută la depăşirea emoţiilor neplăcute şi că limbajul oferă astfel copilului posibilitateade control asupra mediului şi asupra pornirilor instictuale. Procesele mentale se pot substitui şi acţiunii, facilitând amânarea recompensei şi controlul impulsurilor.

Educarea unui copil devine mai facilă după ce copilul începe să dobândească abilităţi de comunicare verbală mai complexe, pe măsură ce vocea părinţilor este introiectată şi copilul repetă cuvinte sau sintagme auzite pentru a-şi controla singur comportamentul: „Nu e voie la priză”, „Nu pun mâna, frige”, „Nu lovesc căţelul, îl doare”. Astfel, limbajul devine atât un sprijin penttru gestionarea emoţiilor de frică şi tristeţe, cât şi baza pentru formarea conştiinţei şi a convingerilor morale.

Limbajul şi autocontrolul în cazul copilului hipoacuzic

Atunci când un copil hipoacuzic este diagnosticat timpuriu şi beneficiază de tehnologia potrivită deficienţei sale, decalajul dintre vârsta sa cronologică şi cea auditivă este mic şi, cu ajutorul strategiilor de reabilitare potrivite, îşi va putea dezvolta cu uşurinţă un limbaj corespunzător nivelului său de vârstă. Există totuşi cazuri în care copiii hipoacuzici nu sunt diagnosticaţi la timp şi, prin urmare, traversează o perioadă în care nu dispun de abilităţi de a-şi denumi dorinţele şi de a se identifica cu discursul liniştitor al părinţilor. În această perioadă asocierile logice şi relaţiile cauzale sunt înţelese doar limitat, prin stimuli vizuali. Acestea pot genera stări de agitaţie, dificultăţi de concentrare şi de integrare în grupuri. În plus, lipsa de înţelegere a limbajului declanşează tulburări de comportament, întrucât copilului îi lipsesc informaţii referitoare la regulile sociale după care se ghidează ceilalţi. În astfel de situaţii, copilul se simte exclus şi reacţiile sale pot fi de retragere, pasivitate, însă şi de agresivitate şi impulsiviitate, în funcţie de temperamentul copilului.

Aspecte cheie:

• Cuvintele se pot substitui obiectelor/persoanelor și acțiunii
• Limbajul contribuie la formarea reprezentărilor mentale
• Copilul se consolează repetând explicaţiile părinţilor
• Limbajul facilitează înţelegerea legăturilor cauzale
• Lipsa limbajului adecvat vârstei poate declanşa stări de retragere şi pasivitate, însă şi de agitaţie şi impulsivitate